„Sunt obosită să fiu mereu puternică și nu mai vreau”, spui tu. Dar în răspuns auzi: „O să te descurci”, „Ești puternică”. Și persoana care îți spune asta e convinsă că te laudă, aceste cuvinte sună ca o laudă. Dar pentru tine devin o sentință.
Forța pe care ceilalți o prețuiesc atât de mult crește adesea din faptul că nu ți-a fost permis să fii slabă. Când nu era nimeni să te susțină – ai învățat să te susții singură. Când nu erai auzită – ai învățat să taci. Când te durea – ai învățat să nu arăți.
Forța devine un obicei. O mască. Un mod de a supraviețui. Să nu ceri. Să nu-ți arăți vulnerabilitatea. Să nu aștepți ca cineva să înțeleagă. Te obișnuiești să fii cea pe care se sprijină alții, nu cea care poate să se sprijine. Și cu timpul începi să confunzi rezistența cu detașarea, răbdarea cu închiderea în sine, controlul cu siguranța.
Dar forța dusă la extrem nu înseamnă viață. E o tensiune fără sfârșit. E atunci când totul e „sub control”, dar înăuntru e gol. E atunci când faci totul corect, dar nu te simți vie.
Forța nu trebuie să fie o armură.
Forța adevărată e atunci când poți fi autentică. Fără nevoia de a demonstra că te vei descurca. Fără rol. Fără nevoia de a merita. Pur și simplu să fii – și să simți că asta e suficient.
Uneori forța înseamnă să spui sincer: „Nu mai vreau să car totul singură”.
Uneori forța e să-ți permiți oboseala.
Uneori forța e liniștea în loc de explicații.
Uneori – lacrimile pe care nu trebuie să le ascunzi.
A înceta să fii puternică nu înseamnă să te rupi. Înseamnă să încetezi să lupți cu tine însăți. Înseamnă să alegi să trăiești, nu doar să supraviețuiești. Să respiri, nu doar să reziști. Să te întorci la tine, nu să mulțumești pe toată lumea.
Înseamnă să te întrebi pentru prima dată – ce vreau eu, dacă nu mai trebuie să fiu comodă, corectă, de încredere? Cine sunt eu, dacă nu cea pe care mereu te poți baza? Ce rămâne, dacă îmi dau jos armura și nu mă mai justific pentru sensibilitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea mea?
Rămâne adevărul. Unul care îți dă fiori. Unul pentru care nu trebuie să-ți ceri scuze. Unul în care nu există rol, dar există o inimă vie care știe nu doar să îndure, ci și să ceară. Nu doar să dea, ci și să primească. Nu doar să fie sprijin – ci și să permită cuiva să fie alături.
Forța adevărată nu e să fii de fier. E să fii sinceră. Cu tine. Cu ceilalți. Cu viața. Să fii în moment fără tensiune. Fără mască. Fără comanda interioară „strânge-te”. Să fii așa cum nu ți s-a permis niciodată – dar cum ai vrut mereu să fii. Și într-o zi, exact acest „sunt suficientă” interior devine punctul de sprijin din care nu mai demonstrezi nimic – ci pur și simplu trăiești. În ritmul tău. În plenitudinea ta. În forța ta – fără epuizare.
