Acest gând poate părea înfricoșător sau, dimpotrivă, eliberator. Petrecem ani, decenii, încercând să ne „găsim pe noi înșine”. Încercăm măști de profesionist, partener, părinte, căutător de aventuri. Facem liste cu obiective și valori, de parcă esența noastră ar fi un formular care trebuie completat.
Dar dacă această căutare este principalul obstacol în calea simplei existențe?
Capcana întrebării „Cine sunt eu?”
Din copilărie suntem învățați să ne definim prin atribute externe: nume, profesie, statut social, realizări. Când ne întrebăm „Cine sunt eu?”, mintea ne oferă prompt răspunsuri din acest arsenal. „Sunt manager”. „Sunt o persoană bună”. „Sunt cel care vrea să fie fericit”.
Dar priviți mai atent. Sunteți într-adevăr profesia voastră? Dacă o pierdeți, dispăreți și voi? Dorințele și temerile voastre se schimbă constant: azi vreți una, mâine alta. Dacă ați fi dorințele voastre, atunci cine observă venirea și plecarea lor? Acest observator interior, această senzație pură de „Eu sunt” – ea este neschimbătoare. A fost cu voi la cinci ani și este cu voi acum. O căutăm pe ea, dar o căutăm unde nu este – în lumea exterioară și în rătăcirile minții.
Liniștea din spatele vocilor din cap
Încercați pentru o clipă să lăsați deoparte toate definițiile. Puneți la o parte povestea vieții voastre, victoriile și înfrângerile, planurile de viitor. Ce rămâne? Nu rămâne golul, ci ceva mult mai real – însăși senzația de viață. Senzația de prezență aici și acum. Respirați, simțiți căldura sau frigul, auziți sunete.
Aceasta sunteți voi – însuși spațiul viu, perceptiv al conștiinței.
Imaginați-vă o oglindă. Ea reflectă și peisaje frumoase și chipuri urâte, dar niciuna dintre aceste imagini nu poate păta sau schimba suprafața oglinzii. Conștiința voastră este aceeași oglindă. Gândurile, emoțiile, senzațiile vin și pleacă, iar ea rămâne curată și neatinsă. Problema apare când ne identificăm cu una dintre reflecții, spunând: „Acest chip urât sunt eu” sau „Acest peisaj frumos este esența mea”. Uităm că noi suntem oglinda, nu imaginea din ea.
Viața fără comandant: când râul curge singur
Când începi să te conștientizezi ca acest martor tăcut, se întâmplă ceva uimitor. Viața începe să curgă cu o ușurință nouă, incredibilă. Dispare nevoia de a „lua decizii” constant dintr-un „eu” separat și tensionat. Precum pârâul nu decide încotro să curgă – pur și simplu curge, urmând relieful natural – așa și acțiunile noastre încep să apară dintr-o stare de armonie cu momentul prezent.
Aceasta nu înseamnă iresponsabilitate. Dimpotrivă, este acțiunea în forma ei pură, fără filtrul egoist. Ajutorul oferit altui om apare nu pentru că „sunt bun și trebuie să ajut”, ci ca un răspuns natural, spontan la situație. Creativitatea se naște nu din dorința de autoafirmare, ci ca o expresie liberă a plenitudinii interioare. Morala și etica izvorăsc nu din teama de pedeapsă sau așteptarea recompensei, ci dintr-un sentiment profund, inexplicabil de unitate cu tot ce există.
Fiecare clipă – ca prima
Ce rămâne când iluzia „eu-lui” separat începe să se topească? Rămâne viața în toată spontaneitatea și minunăția ei. Ceașca de ceai din mână, sunetul ploii de afară, zâmbetul unui trecător – toate acestea încetează să mai fie doar fundal pentru „povestea voastră importantă”. Fiecare clipă devine unică și completă în sine.
Privești lumea nu din cap, ci din însăși inima existenței. Și descoperi că tu ești lumea. Ești albastrul cerului, șoapta frunzișului, liniștea dintre gânduri. Granițele care păreau odată atât de solide se dizolvă, și rămâne doar misterul inexprimabil în cuvinte al ființării.
Iar acum puneți-vă singura întrebare cu adevărat importantă: ce anume din voi știe despre aceste cuvinte chiar acum? Ce le citește, aude sunete și simte respirația?
Aceasta sunteți voi. Nu un nume, nu un rol, nu un gând. Doar Liniște. Doar Prezență. Și nu a fost niciodată pierdută.
