Să fim sinceri – cu toții ne-am întrebat măcar o dată: „De ce toate acestea? Pentru ce trăiesc?” De obicei, această întrebare nu apare la douăzeci de ani, când viața pare nesfârșită, ci mai degrabă spre patruzeci, când multe lucruri au fost deja realizate, iar altele poate pierdute.
Aristotel, discipolul lui Platon, spunea direct: viața umană are un sens și nu ne-am născut întâmplător.
Dar răspunsul său diferă mult de explicațiile religioase sau psihologice cu care suntem obișnuiți. Să vedem de ce!
Omul ca „ființă rațională”
Să începem cu faptul că Aristotel a fost primul care a dat definiția pe care o repetăm și astăzi: omul este o ființă înzestrată cu rațiune.
Și așa este – mâncăm, dormim, ne reproducem ca toate celelalte ființe vii. Dar există ceva care ne face diferiți: capacitatea de a gândi, de a căuta adevărul și de a ne alege propria cale în lume.
„Rațiunea este ceea ce definește cel mai mult ființa umană.” (Etica Nicomahică, I, 1098a)
Sensul vieții noastre, conform lui Aristotel, nu stă în plăcere sau în acumularea de bogății. Toate acestea sunt temporare și vin și pleacă în valuri.
Adevărata menire a omului este să-și dezvolte rațiunea și să trăiască în armonie cu virtutea.
Fericirea ca scop, nu ca întâmplare
Aristotel numește sensul vieții umane eudaimonia. Deși se traduce adesea ca „fericire”, ar fi mai corect să spunem „înflorirea vieții” sau „împlinirea deplină a potențialului”.
„Fericirea este activitatea sufletului în conformitate cu virtutea.” (Etica Nicomahică, I, 1098a)
Sensul vieții nu constă în a „primi fericirea” ca un dar al sorții, ci în a trăi astfel încât fericirea să devină rezultatul natural.
În termeni moderni: fericirea nu este un câștig la loterie, ci un mod de viață.
De ce nu ne-am născut întâmplător
Aristotel credea că în lume nu există haos: totul există pentru un anumit scop (telos). Ghinda crește pentru a deveni stejar, ochii sunt făcuți pentru vedere, cuțitul pentru a tăia.
„Natura nu face nimic în zadar.” (Despre părțile animalelor, I, 639b)
Nici omul nu se naște „pur și simplu”. Scopul său nu este doar să supraviețuiască, ci să realizeze ceea ce are în el. Dacă ignorăm acest scop, trăim sub nivelul naturii noastre.
De aceea, conform lui Aristotel, omul fără sens seamănă cu o fiară, iar omul cu rațiunea dezvoltată se apropie de divin.
Ce relevanță are asta pentru noi astăzi?
Ar părea că au trecut două milenii și jumătate. Dar oare nu ne confruntăm cu aceleași întrebări?
Alergăm după bani, dar nu simțim împlinire
Obținem plăceri, dar acestea ne plictisesc repede
Schimbăm joburi, orașe, relații – dar golul interior rămâne
Aristotel ne-ar spune: „Cauți sensul în locul greșit. Sensul este să trăiești rațional, în armonie cu virtutea, dezvoltându-te pe deplin.”
Sună academic, dar în termeni simpli înseamnă: ocupă-te de ceea ce te dezvoltă, fii sincer cu tine și cu ceilalți, nu te lăsa condus de pasiuni trecătoare.
Concluzie
Aristotel nu credea în întâmplare. Pentru el, lumea este organizată cu un scop, iar omul nu este o eroare a naturii.
„Sensul vieții constă în fericire, iar fericirea – în activitate conformă cu virtutea.” (Etica Nicomahică)
Și poate că cea mai importantă lecție de la Aristotel sună simplu: nu ne-am născut ca să trăim oricum, ci pentru a realiza tot ce avem mai bun în noi.
